Mii de persoane au fost evacuate in ultimele doua luni din zonele inundate de Dunare. Despre cei care i-au gazduit pe sinistrati, i-au primit sub acoperisul si la masa lor, putine vorbe s-au spus. Si nu sunt putini cei care au renuntat la linistea familiei, la un colt de pâine si la un petec de pat doar pentru a alina suferintele semenilor fara sa ceara nimic in schimb, fara sa se plânga, ba chiar gândindu-se sa le asigure un viitor fericit.
Inghesuiti in carute, laolalta cu porcii, pasarile ori hainele bune, sute de oameni din Cârna au luat drumul pribegiei. La neamuri indepartate, dar bine asezate din calea apelor, la prieteni ori copii care i-au chemat numaidecât sa se adaposteasca de urgia naturii. Cel mai putin norocosi, carora soarta nu le-a mai tinut in viata nici ruda, nici cunostinta, au ales drumul strainatatii. Cel mai apropiat popas a fost Goicea, prima asezare dupa Cârna, ferita de furia Dunarii.
I-au adapostit „din constiinta“
„Peste 1.000 de sinistrati au venit la noi“, a spus primarul din Goicea, Ion Petria, martor la schimbarile care au avut loc in comuna sa in ultimele doua luni. Sute de carute incarcate de durere, tiruri transportând tone de alimente, autoritati venite sa evalueze situatia, militari care au stabilit tabara – cu bucatarie mobila cu tot – pentru sinistrati, de toate a avut parte Goicea cu locuitorii ei. Linistea unei comune se destrama cu fiecare zi, fara a avea alta vina decât aceea de a se invecina cu zona sinistrata. Si totusi, multi dintre goiceni au mers chiar mai departe de a privi compatimitori convoiul nefericitilor sateni din Cârna fugiti de acasa: fara sa-i cunoasca, fara sa-i intrebe macar cum ii cheama, oamenii din Goicea au luat sub acoperisul lor familii de sinistrati. Le-au dat un pat, o mâncare calda – lucruri pe care sarmanii le crezusera pierdute pentru totdeauna. Nimic n-au cerut in schimb, nici bani, nici alt fel de plata pentru gestul lor. Au facut-o – spun ei – din constiinta.
„Ii astept cu masa pusa!“
467 de familii din Goicea au gazduit 1.272 de sinistrati din Cârna, spun datele primariei. Stana Stanescu abia „a scapat“ de musafiri. Vorba vine, pentru ca femeia, ajunsa la 61 de ani si cu destula experienta de viata sa stie ca necazurile nu pleaca de pe capul omului cu una cu doua, fara ajutorul semenilor, i-a primit cu inima deschisa pe napastuitii din Cârna. Cum era si oarece legatura de rudenie la mijloc, femeia si-a pus la dispozitie toata casa, fara nici o pretentie.
„Trei persoane am luat la mine: sora-mea, cumnatu-meu si baiatul lor. Ce sa le fi facut, ii lasam pe drumuri? Si mie, daca mi se intâmpla, nu ma duceam la ei? I-am luat in casa, i-am pus la masa. Din pensioara mea de un milion trei sute i-am tinut si pe ei. A fost Pastele, am pus pe masa ce-am avut mai bun, ca orice crestin. Nu le-am cerut nimic, Doamne fereste, pai ce, suntem câini? Ma rog la Dumnezeu sa-si poata descurca acum gospodaria, s-o faca asa cum a fost… Ieri au plecat. S-au mai retras apele la ei. Dar mai vin, ca nu si-au dus toate lucrurile inapoi. Eu ii astept tot cu masa pusa si cu patul pregatit, sa aiba unde hodini dupa atâta munca“, spune Stanca, stând pe bancuta de la poarta, pregatita pentru gazduire.
Toti intr-o casa, ca o mare familie
Ca ea au facut si alti sateni din Goicea – ori ca s-au trezit cu sinistratii in poarta, cerând inlacrimati adapost, ori ca s-au dus ei pâna la primarie sa-i aleaga, multi sateni din Goicea mai fac pe gazdele si astazi.
„La mine stau sapte. Sânge din sângele meu, neamuri de aproape“, zice Gheorghita Popescu, socotindu-si cu grija cheltuielile din pensia obtinuta dupa 35 de ani de CAP. Si totusi, nu se zgârceste. „Si daca erau straini, tot asa ii luam. Le-am aranjat camerele amândoua, sala unde sa-si adune lucrurile. Ce e acum acolo – ca la hotel! Copii mici, batrâni, casa e toata imprastiata. Nu ma plâng, ca oameni sunt si ei. Ne descurcam: fac eu o mâncarica, pun ei acolo, trei-patru conserve lânga ea, mai spal eu o rufa, mai dau ei cu matura. Ca o familie mare, cu oameni de mai multe feluri, dar cu aceeasi grija: ziua de mâine“, vorbeste ca din carti tata Gheorghita din Goicea.
Are doua case in aceeasi curte. Nu cine stie ce vile, ce palate – ba dimpotriva: la o simpla privire, casele lui Stelica Vintila Rache aproape ca stau sa se prabuseasca de greutatea vremii care a trecut peste ele. Lucrul acesta nu l-a impiedicat insa sa cheme la el câti sinistrati a putut.
„Patru familii am luat, vreo paispe cu totii. Parca e gradinita! Camerele pline ochi, sofru’ plin, sala plina! Sa vedeti câinii – pe lânga ai mei, trei, au adus si ei, fiecare, câte unul, doi! In curte s-au adunat pasari si animale ca la târg! E drept ca nu e usor, dar s-au rugat de mine, plângând. Sunt om milos din fire, nu ma rabda inima sa-i las in drum. Asa, stam toti la un loc. Si o sa-i tot tin, pâna si-or rezolva problemele. Un an, doi, cât o fi nevoie, de gonit nu-i gonesc in ruptul capului. Sa stiu ca mâncam toti coji de pâine“, declara cu toata convingerea Stelica, privindu-si cu drag sinistratii oaspeti.
Posibil fermier in UE angajeaza sinistrati
Oprea Mirea a devenit gazda „din constiinta“. „Cum am aflat ca au inceput sa vina oameni din Cârna, m-am dus la primarie si am cerut sa-mi dea o familie nevoiasa, ramasa fara casa. Fara obligatii, am spus, le pun casa la dispozitie, cu gradina, cu tot ce am aici. Nu sunt bogat, dar din putinul meu pot sa dau si la altii. Nici nu saracesc, nici nu fac avere, insa cu siguranta am constiinta impacata ca am ajutat niste oameni sarmani“, spune barbatul. Chiar daca posibilitatile de acum nu-i permit sa le ofere mai mult, Oprea gândeste in perspectiva: realizarea proiectelor pe care le tot socoteste de câtiva ani ar putea fi un sprijin real pentru musafirii picati pe neasteptate. Desigur ca nici câstigul lui nu ar fi tocmai de lepadat.
„Ma gândesc serios sa ma apuc de crescut viermi de matase. E profitabila afacerea si investitia mica: subventie de la UE 60%, restul din contributii proprii. Fac un credit si ma apuc de cultivat duzi. Terenul il am – fostul IAS din Goicea, cumparat chiar dupa ’90, tot cu un credit. Iar ca forta de munca pot sa lucrez cu oamenii pe care ii gaduiesc acum in casa. Daca vor, bineinteles, nu-i obliga nimeni. Nu cred insa ca nu ar fi interesati: gogoasa se vinde bine, am si subventie de 70.000 de lei vechi pe kilogram. Câstiga un ban cinstit si isi pot reconstrui casele“, apreciaza optimist viitorul Oprea Mirea, in prezent doar gazda ospitaliera, cu sanse reale de a deveni fermier si patron de sinistrati.
